După ce am parcurs creasta Picăturii iarna, vezi povestea aici, a venit rândul unei noi provocări de parcurgere a acestui traseu foarte spectaculos împreună cu Bianca I.

Vremea nu se anunța foarte bună, dar prognoza  ce vestea  câteva ore de soare ne-a făcut să ne organizăm în vederea parcurgerii ascensiunii pe vârful Picătura (1.910 m), unul dintre puținele vârfuri ale Carpaților care este accesibil doar prin tehnici de cățărare, și apoi pentru parcurgerea Crestei Picăturii până la Crucea Eroilor.

Frumoasele hornuri și vâlcele care se desprind din Valea Seacă a Caraimanului, respectiv vâlcelul lui Zangur, vâlcelul Uriașilor, vâlcelul Mortului, Spintecătura Văii Seci, Hornurile Văii Seci și Spălătura Văii Seci, oferă cățărătorului o perspectivă inedită asupra Caraimanului, traseul menționat meritând să fie parcurs măcar o dată în viață.

Primul român care a pășit pe vârful Picătura a fost Nicu Comănescu în august 1934. Traseul său nu se mai poate parcurge din 2014 când o alunecare de teren a distrus Hornul cu Zade, parte a traseului Comănescu prin care se ajungea în brâul de unde pornește fisura finală prin care se urcă pe vârf. În prezent se urcă pe Muchia Trandafir care a fost numită după Ion Trandafir, partenerul de coardă al lui Nicolae Baticul la prima parcurgere integrală a Crestei Picăturii în septembrie 1935.

După o pornire matinală în pas cu răsăritul, la intersectarea în zona inferioară a Vâlcelului Picăturii ne lovim ca de fiecare dată de o vegetație sălbatică care ne trimite cu gândul că prin acele locuri nu a călcat nimeni de la Baticu și până astăzi.

Totuși, după puțin timp se conturează poteca de Valea Albă și apoi pieptiș pe coaste după fix o oră, după cum pomenește Baticu, ieșim în zona superioară a vâlcelului Picăturii, mai uzi decât eram în zona inferioară. Între timp, ploaia a început să își facă simțită prezența din ce în ce mai serios, iar moralul nostru a început să scadă constant.

Fiindcă stânca udă ne punea probleme în ascensiunea pe vâlcel am trecut rapid la tehnica de short-roping pentru a asigura cățărarea ușoară.

Am pierdut ceva timp, dar am înaintat în siguranță și după aproximativ 30 de minute am părăsit vâlcelul și am ajuns la intrarea în Muchia Trandafir unde ne-am echipat mai serios. Mai departe printre jnepeni și rocă friabilă am înaintat cu grijă pe creastă și la final am intrat în vâlcelul Spânzurat de unde am ajuns rapid la fisura finală ce ne-a scos pe vârf la 1.910 m în aplauzele razelor soarelui  împletite cu puțin vânt.

După o scurtă pauză am continuat cu succesiunea de rapeluri de pe vârf (stațiile de rapel au fost reamenajate de Marian Anghel și Andrei Badea, vezi aici povestea,) și apoi am urcat în regim cap-secund fața abruptă ce ne-a scos pe vârful Strungii Mari.

Am continuat cu traversarea pe la baza Turnurilor, apoi cu ascensiunea Feței Înalte, un pas destul de dificil în condiții de iarnă, dar destul de ușor de abordat vara.

Mai departe prin ceață, dar și prin ferestre de vizibilitate, am pășit susținându-ne de ramurile viguroase ale jnepenilor, uitându-ne din când în când în spate la frumoasa zonă alpină care ieșea pe furiș din ceață, iar în punctul de ieșire al Albișoarei Hornurilor am abordat Tunelul Picăturii și hornul acestuia. Hornul este foarte spectaculos, dar fiind destul de îngust și lipsit de  asigurare cu protecții fixe  a necesitat multă atenție în cățărare. În aceste condiții nu am putut intra în horn cu rucsacii în spate și doar ulterior i-am tras cu ajutorul corzii.

După parcurgerea Feței Hornurilor creasta nu ne-a mai pus dificultăți tehnice și am continuat matematic până la Crucea Eroilor. Din acest punct încă avem priveliști foarte frumoase, una dintre ele fiind către celebrul Perete al Văii Albe.

După o întâlnire pe platoul de la cruce cu ghidul montan Andrei Badea care urcase Valea Coștilei am continuat pe Brâna Văii Albe și apoi pe Valea Albă, o coborârea greoaie vara, dar frumoasă, mai ales că în tot acest timp apusul soarelui a îmbrăcat cu grație Valea Albă într-o cortină neagră.

Din poiana La Verdeață am coborât facil prin pădure voioși în pas alert însoțiți de stropi serioși de ploaie care s-au oprit doar când am ajuns pe Plaiul Munticelui.

Ne-am bucurat de o nouă zi petrecută pe Creasta Picăturii alături de un partener dornic să cunoască mai bine zona alpină, dar și care evoluează constant în ceea ce privește abordarea ascensiunilor tehnice de cățărare pe stâncă, carpatism și alpinism.

Dacă vrei să vezi mai multe fotografii din turele noastre accesează albumul foto Creasta Picăturii.

Persoanele interesate să participe la activitățile organizate în cadrul proiectului #ropeLife sunt rugate să ne contacteze direct.